De ce uneori îmi e greu să îmi accept reușitele?

Ce au în comun Maya Angelou, Emma Watson, Robbie Williams, Tom Hanks? Toți, personalități de succes în domenii variate, cu toții simțindu-se în anumite momente ale creșterii lor profesionale, niște impostori.

Un amestec de stimă de sine scăzută, perfecționism, competitivitate și poate o copilărie în care au fost considerați „cei mai buni” au ca efect sindromul impostorului. Prin această dificultate trec, conform studiilor, aproximativ 70% din oameni, la un moment dat în cariera lor, cel puțin o dată.

Totodată, studenții care intră în mediul academic pentru prima dată sunt expuși riscului și, deși se credea că femeile sunt grup-țintă pentru această afecțiune, ea este întâlnită și în rândul bărbaților.

Sindromul impostorului este un termen psihologic ce datează din anul 1978, când apare articolul științific publicat de Dr. Pauline R. Clance și Dr. Suzanne A. Imes, despre femeile de succes și teama lor de propria reușită. Sună cumva greu de înțeles…

Persoane în plin avânt al carierei, cu rezultate apreciate de toată lumea ajung să simtă că poartă în interior un mare secret: nu merită aclamarea populară, nu merită laudele, premiile, de fapt, în ciuda muncii lor, i-au păcălit pe toți: datorează succesul norocului, sorții.

 Într-un alt articol din 1985, aceeași Dr. Clance distinge 6 dimensiuni care descriu sindromul impostorului:

• Ciclul imposturii

• Nevoia de a fi special sau cel mai bun

• Caracteristici de supererou

• Frica de eșec

• Negarea propriilor abilități și a complimentelor/laudelor

• Anxietate și vină din cauza succesului

Sindromul impostorului poate începe cu o sarcină de lucru foarte importantă, poate un proiect care ar putea rezulta într-o promovare, sau o lucrare finală, cu miză, care aruncă individul în mijlocul unei furtuni de trăiri: îndoială, anxietate, îngrijorare.

Astfel că persoana în cauză are 2 reacții posibile: fie procrastinează, pentru a evita stresul unui task așa important, fie se suprapregătește, depune eforturi imense, care pot duce la epuizare.

După procrastinare, apare urgența și așa numita muncă frenetică pe ultima sută de metri, cu care cu siguranță studenții în sesiune sunt familiarizați.

Odată finalizată, sarcina aduce liniște celui care o îndeplinește, iar feedback-ul pozitiv pare greu de crezut. Uneori chiar îi negăm importanța: „nu a fost mare lucru”, „bine că s-a terminat proiectul”, „am avut noroc și de data asta…”

Dacă am răspuns, suferind de sindromul impostorului, prin suprapregătire, considerăm că rezultatele au venit doar pentru că am muncit din greu și nu pentru că suntem cu adevărat buni/pricepuți la ceea ce facem, că avem anumite abilități potrivite cu sarcina respectivă.

Crezând că am reușit ce ne-am propus prin noroc sau efort prelungit, nu ne asumăm succesul și nici rezultatele nu ne bucură. 

Apoi o luăm de la capăt, cu următoarea sarcină dificilă și ciclul continuă, trăgând după noi o greutate formată din anxietate, îndoială de sine și depresie, iar dacă succesul tot apare în drumul nostru, se intensifică și sentimentul de fraudă și teama de a fi oricând expus (vor afla curând că nu sunt cine cred ei că sunt, că din întâmplare/ noroc, am acest post, aceste reușite).

Alain de Botton, creatorul The School of life, susține că una dintre cauzele sindromului impostorului este o imagine nesănătoasă în ceea ce privește modul în care sunt percepuți oamenii de top, cei mai de succes.

Ne simțim impostori nu pentru că noi credem că suntem inadecvați și „defecți” în anumite zone ale personalității noastre, ci pentru că nu ne imaginăm cât de inadecvați și „defecți” sunt de asemenea cei care fac parte din așa numita elită. 

Care ar fi soluția? Autorul propune în cartea sa „On confidence” un fel de salt de încredere (engl. Leap of faith) în jurul celorlați oameni cu care ne intersectăm. Să avem încredere că și aceștia trec prin dificultăți, au probleme și ne seamănă, deși la suprafață pare că viața lor este perfectă și pot muta munții de câtă încredere în sine dețin. Nimic fundamental nu ne oprește din a obține succesul și a ne bucura de rezultatele noastre.